Feeds:
Posts
Comments

Archive for October, 2011

Seara de toamna

Seara de toamna

frunze in cliseu

banca singura

ochi inchisi

timizi

imbratisari

barfe babe

nemiloase

batai de inima

ochi, deschisi

ciori pe cer

vrabii zgribulite

tacere

priviri reinnoite

comunicare

Schulz von Thun

dor de casa

dor de noi

care doi?

Read Full Post »

Am vazut lumina zilei pe data de 3 octombrie, intr-un an “revolutionar”, la o data  cand Germania zidita se prabusea.  Pe vremuri, cand eram mai “tinerica” si mai oachesa (nu ca acum nu as fi) obisnuiam sa spun si sa cred ca intreaga Germanie celebra in urale, emotionata in Trabant-urile de carton nasterea mea.

Consideram ca acest mic detaliu al vietii mele nu ar fi ceva intamplator si am inceput sa ma conving ca dragostea mea pentru tarisoara asta era justificata, dezvoltand totodata o obsesie care a dus la o alta nastere si anume a unor auto-mituri. Uitandu-ma la vederi sau imagini am cunoscut Berlinul initial dintr-un manual pricajit cu foi galbene unde erau insiruite cateva muzee, neintelegand cum pe un petec atat de mic, se poate afla si o “Museumsinsel” (va sa zica pe malul unui rau  exista si alte lucruri decat caini maidanezi si gunoaie plutitoare).

Nu stiu cum se face ca in general lucrurile pe care la inceput le-am dispretuit sau urat am ajuns sa le iubesc sau sa le ador, poate din simplul motiv ca aceste 2 extremitati sunt atat de intense incat se poate trece usor de la una la alta. Vorba frantuzului “Qui s’aime, se taquine”. Germana m-a tachinat mai intai atat de tare, incat prima mea nota, 1 (unu!) pe care am primit-o, cand i-am soptit unei colege mai puturoase decat mine conjugarea verbului “sein”,  m-a facut sa primesc ulterior o mama de bataie  cu papucul mamei,  “Made in China”.

La inceput mi s-a parut un eveniment sa inteleg topica intr-o propozitie secundara si ma consideram la fiecare fraza corect construita printre “cei alesi”. M-am aprovizionat bine cu carti presarate cu “Genosse” si “Genossin” si am inceput sa invat prin intermediul lor si ceva despre doctrina ceausista. Apoi, prin sacrificii financiare inumane, am primit un calculator. Pentru ca era moda “Messenger”-ului, am zis sa caut si un partener de conversatie nemtalau, care sa-mi “stimuleze” cunostiintele mele de inalt nivel. Primele randuri primite de la un individ (sau individa??? orice e posibil in lumea nemiloasa virtuala) au fost politicoase, insa cand i-am raspuns la intrebarea “de unde esti?”, am fost asociata imediat cu spatiul acela “estic”, care livreaza femei pentru placeri carnale, astfel incat cuvinte ca “Muschi” sau “Schwanz” (cuvinte greu de gasit in dictionar, ramase asadar pe vremea aceea o enigma) nu au incetat sa apara. Descopeream pentru prima oara perversitatea nemtilor pe care o intalnesti la cazuri in stilul Fritzl (ma rog, el era austriac).

Read Full Post »

Es ist ein sommerliches Wochenende. Ich sitze am Computer und grüble. Die Internetverbindung ist langsam und ich brauche Stahlnerven. Draußen scheint  die schlafende Sonne über den artigen Dächern. Der Nussbaum ist  noch grün und die Vögel zwitschern ruhig ihren bekannten Gesang, wie alte Greisinnen, die sich sammeln  über die neusten Gerüchte zu klatschen.

Ich bin zurzeit im Facebook und sage einem Freund(?!-mir war es schwierig zu unterscheiden, ab wann ein Deutscher als Bekannter/Freund/Arbeitskollege gilt, weil die zwischenmenschlichen Beziehungen sich in diesem kulturellen Raum anders aufbauen; in Rumänien ist alles auf einmal…), dass ich mich wie ein einsamer Spatz auf einem Ast im Winter fühle…”Es klingt lyrisch” antwortet er darauf. Och ja, lyrisch und schmerzhaft: weit von zu Hause, in einem fremden Land, wo die Unterschiede ziemlich auffällig sind. Und denke: “Warum beklage ich meine innerliche Situation, wenn sie mich vielleicht nicht verstehen werden?”. Es ist ein verzweifelter Gedanke, der aus dem unendlichen Heimweh entsteht. Ich bin ein echter Spatz: ich bin klein, wahrscheinlich niedlich durch meine Größe und spreche eine undeutliche geheimnisvolle Sprache und ringe ums “Überleben” in einem Umfeld, das mich irgendwie übertrifft. Und stehe auf und nähere mich dem Fenster. Der Vorhang bewegt sich im Tempo des verführerischen Windes, wie ein scheues Mädel bei seinem ersten Paartanz. Und schaue den Himmel an und versuche meine Heimat zu spüren: durch realistische Vorstellungen, durch Erinnerungen, durch Raunen.

Aber das Fenster ist bald zu, die Phantasie lässt den Spatz entschwinden.

Read Full Post »