Seara de toamna
frunze in cliseu
banca singura
ochi inchisi
timizi
imbratisari
barfe babe
nemiloase
batai de inima
ochi, deschisi
ciori pe cer
vrabii zgribulite
tacere
priviri reinnoite
comunicare
Schulz von Thun
dor de casa
dor de noi
care doi?
Seara de toamna
frunze in cliseu
banca singura
ochi inchisi
timizi
imbratisari
barfe babe
nemiloase
batai de inima
ochi, deschisi
ciori pe cer
vrabii zgribulite
tacere
priviri reinnoite
comunicare
Schulz von Thun
dor de casa
dor de noi
care doi?
Posted in Povesti fara predicat | 4 Comments »
Am vazut lumina zilei pe data de 3 octombrie, intr-un an “revolutionar”, la o data cand Germania zidita se prabusea. Pe vremuri, cand eram mai “tinerica” si mai oachesa (nu ca acum nu as fi) obisnuiam sa spun si sa cred ca intreaga Germanie celebra in urale, emotionata in Trabant-urile de carton nasterea mea.
Consideram ca acest mic detaliu al vietii mele nu ar fi ceva intamplator si am inceput sa ma conving ca dragostea mea pentru tarisoara asta era justificata, dezvoltand totodata o obsesie care a dus la o alta nastere si anume a unor auto-mituri. Uitandu-ma la vederi sau imagini am cunoscut Berlinul initial dintr-un manual pricajit cu foi galbene unde erau insiruite cateva muzee, neintelegand cum pe un petec atat de mic, se poate afla si o “Museumsinsel” (va sa zica pe malul unui rau exista si alte lucruri decat caini maidanezi si gunoaie plutitoare).
Nu stiu cum se face ca in general lucrurile pe care la inceput le-am dispretuit sau urat am ajuns sa le iubesc sau sa le ador, poate din simplul motiv ca aceste 2 extremitati sunt atat de intense incat se poate trece usor de la una la alta. Vorba frantuzului “Qui s’aime, se taquine”. Germana m-a tachinat mai intai atat de tare, incat prima mea nota, 1 (unu!) pe care am primit-o, cand i-am soptit unei colege mai puturoase decat mine conjugarea verbului “sein”, m-a facut sa primesc ulterior o mama de bataie cu papucul mamei, ”Made in China”.
La inceput mi s-a parut un eveniment sa inteleg topica intr-o propozitie secundara si ma consideram la fiecare fraza corect construita printre “cei alesi”. M-am aprovizionat bine cu carti presarate cu “Genosse” si “Genossin” si am inceput sa invat prin intermediul lor si ceva despre doctrina ceausista. Apoi, prin sacrificii financiare inumane, am primit un calculator. Pentru ca era moda “Messenger”-ului, am zis sa caut si un partener de conversatie nemtalau, care sa-mi “stimuleze” cunostiintele mele de inalt nivel. Primele randuri primite de la un individ (sau individa??? orice e posibil in lumea nemiloasa virtuala) au fost politicoase, insa cand i-am raspuns la intrebarea “de unde esti?”, am fost asociata imediat cu spatiul acela “estic”, care livreaza femei pentru placeri carnale, astfel incat cuvinte ca “Muschi” sau “Schwanz” (cuvinte greu de gasit in dictionar, ramase asadar pe vremea aceea o enigma) nu au incetat sa apara. Descopeream pentru prima oara perversitatea nemtilor pe care o intalnesti la cazuri in stilul Fritzl (ma rog, el era austriac).
Posted in Doiciland te iubesc | Tagged Doiciland, te iubesc! | Leave a Comment »

Es ist ein sommerliches Wochenende. Ich sitze am Computer und grüble. Die Internetverbindung ist langsam und ich brauche Stahlnerven. Draußen scheint die schlafende Sonne über den artigen Dächern. Der Nussbaum ist noch grün und die Vögel zwitschern ruhig ihren bekannten Gesang, wie alte Greisinnen, die sich sammeln über die neusten Gerüchte zu klatschen.
Ich bin zurzeit im Facebook und sage einem Freund(?!-mir war es schwierig zu unterscheiden, ab wann ein Deutscher als Bekannter/Freund/Arbeitskollege gilt, weil die zwischenmenschlichen Beziehungen sich in diesem kulturellen Raum anders aufbauen; in Rumänien ist alles auf einmal…), dass ich mich wie ein einsamer Spatz auf einem Ast im Winter fühle…”Es klingt lyrisch” antwortet er darauf. Och ja, lyrisch und schmerzhaft: weit von zu Hause, in einem fremden Land, wo die Unterschiede ziemlich auffällig sind. Und denke: “Warum beklage ich meine innerliche Situation, wenn sie mich vielleicht nicht verstehen werden?”. Es ist ein verzweifelter Gedanke, der aus dem unendlichen Heimweh entsteht. Ich bin ein echter Spatz: ich bin klein, wahrscheinlich niedlich durch meine Größe und spreche eine undeutliche geheimnisvolle Sprache und ringe ums “Überleben” in einem Umfeld, das mich irgendwie übertrifft. Und stehe auf und nähere mich dem Fenster. Der Vorhang bewegt sich im Tempo des verführerischen Windes, wie ein scheues Mädel bei seinem ersten Paartanz. Und schaue den Himmel an und versuche meine Heimat zu spüren: durch realistische Vorstellungen, durch Erinnerungen, durch Raunen.
Aber das Fenster ist bald zu, die Phantasie lässt den Spatz entschwinden.
Posted in Auf Deutsch, Der deutsche Versuch | 1 Comment »
Uneori plouă în Bucureşti…plouă în surâsuri, plouă cu lacrimi, plouă cu priviri radiante de fericire; plouă cu lacrimi de oraş sinistru, care rânjeşte ca un bărbat ameţit de aburii beţiei…plouă pe geamurile hămesite ale tramvaielor, plouă pe băncile singure, plouă pe asfaltul găurit, plouă în neant, plouă în tot şi nimic…şi picăturile se aştern pe fruntea mea, îşi croiesc apoi drum spre adâncitura globului ocular, de un roşu-obosit de fantasme ale iubirii ce mă seacă, dar se împiedică de firele de păr ale sprâncenelor gotic arcuite de mirare şi disperare…şi apoi curg pe obrajii precum coaja pufoasă a caisei proaspăt coapte la lumina soarelui; după ce îi mângâie uşor se hotăresc să-mi arunce o sărutare pe buzele care ard ca un tâciune încins; în final le simt…sunt fecioare sfioase, de un “transparent” purificator…vreau să le devorez…vreau să te devorez…căci tu eşti parte din toate astea…tu eşti picătura care-mi umple paharul cu dragoste mereu şi mereu…
Posted in Drumul catre tine insuti | Leave a Comment »

Ich habe einen Doppelgänger…am Tag steht er gegen 6 Uhr auf und bewundert die oberflächliche Menschheit von oben, als ob er der Herrscher ihrer Schicksale wäre…er wäscht sich manchmal mit den Tropfen des Regens , die sich in den Pfützen seiner Seele sammeln. Am Tag schwärmt er vom poppigen Leben, von den Geschäftsleuten, die es immer eilig haben. Zwischen Staub und Flüchen, zwischen Bettlern und Halbstarken, zwischen Huren und ehrlichen Geliebten, die einander goldene Berge versprechen, zwischen schlechten Gerüchen und teuren Parfums, zwischen schüchternen Jungfrauen und gemeinen metrosexuellen Männern…führt er sein Leben weiter…Erst in der Nacht wird er ruhig in dem schattigen Mondschein. Nur in einigen Plätzen hört man die bellenden Hunde und einige Trinklieder der Gäste, die sich unter den leeren Gläsern im alten Zentrum befinden. Jetzt zeigt er seine geheimnisvolle Seite der Persönlichkeit. Aufmerksam und nachdenklich setzt er sich auf eine Bank und hört dem flüsternden Dambovita-Fluss zu… Seine Gedanken wirbeln wie Bumerange in eine ausgebrannte Verzweiflung…Er ist geistig leer wie eine lebende Leiche…Er…Mein Doppelgänger…Bukarest…
Posted in Auf Deutsch | 1 Comment »
Jag…står här ensam mot alla, väntande på att fylla alla mina plikter, som en soldat som kämpar förgäves på slagfältet med en trött arme. Jag känner mig som en kall maskin som måste arbeta hela dagen och som ingen arbetare bryr sig om. Prov efter prov, varje kärlekshistoria, varje timme med tårar i ögonen med alltid större förväntningar med en avslöjad verklighet som påverkar ständigt mina tankar, mitt företeelse….Jag vill bli psykolog…Hur ska ja göra detta när jag själv inte kan hantera min förtvivlan…Just de personera som skulle stöda mig har lämnat mig när jag behövde dem mest…Varför måste jag bära många maskar för att utveckla glädjan i andras själar när i min dolda värld inte finns en sådan känsla?
Jag är så kall…som en maskin
Posted in På svenska | Leave a Comment »
Cand am vazut pentru prima oara filmul asta, mica fiind, imi imaginam cum ar fi daca as trai si eu in viitor o astfel de poveste, emotionanta, seducatoare, extrema, inaltatoare si de ce nu tragica…Mi se parea aproape imposibil atunci, aproape de negasit o astfel de poveste…; si-mi doream si eu un baietel blond cu ochi albastri ca marea;
curand, m-am imbarcat pe vasul asta, am platit biletul ce-i drept destul de scump, am cochetat la inceput, am dansat in cerc, fara iesire si in final am evadat in acea iubire din clasa de “mijloc”; m-am bucurat pana in ultimul moment, dincolo de bariere, pana ce vasul s-a scufundat…si totusi eu m-am reimbarcat pe el, traind la nesfarsit un “deja vu”, o repetata implinire si despartire; in final, am descoperit cu stupoare ca vasul nu s-a scufundat niciodata de fapt, atat timp cat ai incercat sa iubesti in mii si mii de feluri…el va pluti la infinit, pentru ca asta e in natura lui, sa duca povestile de pe un tarm in altul, dintr-un timp in altul, de la un om la altul…
Posted in Drumul catre tine insuti | Leave a Comment »
Doar un ultim dans, inainte ca totul sa se naruie, inainte ca ultima lacrima sa cada pe obrazul fierbinte…; printre copaci, departe de ei…ascultam in tacere muzica de nicaieri…pasii incurcati…bratele care se intretaie; un ultim sarut…furat! ah, hotule! mi-ai pradat sufletul! codrul linistit la marginea unui oras zbuciumat, imi alina asa de bine suferinta…observi prin vene curgand dragostea? observi prin vene curgand amintirile acelea rapitoare? nu se vor mai intoarce niciodata? ah…dansam atata timp, incat obosim, pe ringul nostru de frunze moarte, dintr-o toamna timpurie…mi-e atat de frig, simt un vant rece aducator de schimbari…imi atinge pielea fina…am nevoie de caldura, de o ultima imbratisare, am nevoie de tine…dar tu nu esti langa mine, aici, mereu, de-a pururi…
Posted in Drumul catre tine insuti | 2 Comments »
Intotdeauna mi-au placut lucrurile de epoca, vechi, cu un mic strat de praf pe deasupra care le confera acea aura aparte; ador…Bucurestiul interbelic, mirosul scarilor care scartie de la “Carul cu Bere”, broderiile cladirilor semete de pe Lipscani…si C.E.C-ul; mi-as petrece o eternitate intr-o casa cu coloane in stil corintic, cu tablouri de domni si domnite, aruncate pe peretii decorati in flori diafane, cu draperii imense, cu ceaiuri parfumate…cu scari de marmura in spirala, cu iedere de interior agatate de balustrade, cu statui mici dar grandioase prin prestanta, cu oglinzi de cristal si lampadare care atarna, fara sa ingreuneze atmosfera relaxata si degajata, cu un atelier de pictura, atasat unui sevalet, unor culori care zboara pe panzele fine…afara-o gradina spatioasa, cu un labirint de copaci in care sa te pierzi, in centru-un magnoliu care sa-mi faca diminetile mai frumoase, apa sa tasneasca din fantani arteziene in forma de Gratii antice, iar eu…plimbandu-ma prin oras cu o trasura trasa de cai negri…sa pasesc in sufragerie…si sa ma trantesc la pianul meu alb si sa cant…Da! Sa-mi cant exaltarea…Iar in intreaga casa sa rasune fericirea…
Posted in Drumul catre tine insuti | 4 Comments »